V-am pregătit aici câteva extrase din „Cum obţii ce-ţi propui”. Pregătiţi-vă pentru o lectură antrenantă, scrisă cu mult umor şi care vă va uimi în multe privinţe.

Probabil că aşa gândesc oameniiSemeni nefuncţionali

Dşadar, ne dorim ca partenerul nostru de discuţie să gândească aşa cum ne-ar plăcea nouă. Însă tocmai acesta este punctul pe „i”! De obicei, suntem privaţi în cea mai mare parte de modul în care gândeşte un anumit om. Mulţi recunosc chiar în mod deschis, că nu prea ştiu cum „funcţionează” şi cum gândesc ei înşişi. Ni se pare că aflăm cum gândeşte un om, atunci când ne transmite ceva. Însă, ştim oare dacă gândeşte într-adevăr aşa? Poate că tocmai se amăgeşte cu propriile gânduri, pentru că a uitat ceva esenţial? Poate că într-adevăr nu ştie sau nu vrea să recunoască, de ruşine? Nu în ultimul rând este vorba despre onestitate. Poate că pur şi simplu minte, indiferent care ar fi motivele mai plauzibile sau mai puţin plauzibile? Iar asta ne duce către următoarea întrebare: De ce minte?

ANGAJATUL NEFUNCŢIONAL

Să luăm exemplul unui angajat care nu funcţionează, deci care într-un anumit fel nu îşi îndeplinşete sarcinile sau obiectivele. Şeful de personal cu educaţie clasică, înţelegătoare, va căuta probabil tot felul de cauze posibile.

Poate că mii de motive psihice ar putea juca un rol în disfuncţionalitatea sa. Poate că într-adevăr a avut o copilărie „nefericită”. Părinţii nu l-au iubit prea tare. Poate că a fost un „accident”, iar părinţii l-au învinuit întotdeauna, în mod indirect, pentru vina existenţei sale…
Sau poate că angajatul este de fapt homosexual, însă n-a vrut niciodată să se exteriorizeze şi suferă acum mai tare sub presiunea socială a partenerei sale rasiste, care îl „solicită” la sex regulat. Poate că a fost obligat să poarte haine de fetiţă când era copil, pentru că părinţii şi-au dorit din suflet o fiică. Nu poate fi exclus nici faptul că a fost poate bătut în mod regulat şi fără motiv. Ar putea suferi de multe alte „traume din copilărie”, poate că a fost aruncat în mod brutal în apă şi obligat să înoate, sau a trebuit să facă iarna duşuri reci... sau...

Dar, ştiţi ce?
Poate că a avut pur şi simplu o zi proastă?!

NU ŞTIM! Şi probabil că nu ne va spune, iar dacă o va face, nu vom şti niciodată dacă minte sau nu. De ce s-ar destăiuni faţă de noi? Numai pentru că l-am întrebat?  Numai pentru că suntem „şeful”? V-aţi descărca cu totul în faţa unui şef? V-aţi arăta slăbiciunile şi v-aţi arăta, ca să zicem aşa, punctul sensibil?
Puţin probabil!

Deci, vă rog să nu uitaţi problematica psihologică, evitabilă, atunci când comunicaţi. Aş dori să merg chiar până acolo, încât să vă recomand încă o dată, să uitaţi complet de cunoştinţele dvs. psihologice, respectiv de semicunoştinţele dvs. în domeniul comunicării. Probabilitatea de a evalua complet greşit situaţia prin speculaţiile dvs. asupra motivaţiilor psihologice este probabil la fel de mare, ca rata de recidivă a pedofililor agresivi, aparent vindecaţi, care sunt eliberaţi din nou în sânul comunităţii pe baza unor evaluări psihologice sau psihiatrice.

Observaţi cum ne mişcăm într-un cerc vicios de îndată ce încercăm să coborâm în „profunzimile lăuntrice” ale universului ideatic al partenerului nostru de discuţie.

Pur şi simplu, nu înaintăm, pentru că ne concentrăm în a afla de ce gândeşte celălalt puţin diferit sau de ce gândeşte în felul în care gândeşte.
Însă dacă dorim să influenţăm o persoană într-un mod inteligent şi eficient, trebuie să ne concentrăm asupra întrebării: ce intenţionează acesta prin comportamentul său? Totodată, trebuie să vedem cum se comportă.
Vă reamintesc joaca copiilor în ţara străină, a cărei limbă nu o cunoşteau. Prin urmare, ţelul nu este de a modifica modul de gîndire, ci comportamentul. De îndată ce încercăm să modificăm în mod direct modul de gândire, vom obţine exact rezultatul contrar.
Acest lucru ne reuşeşte, numai dacă ne situăm deasupra sistemului, după cum am menţionat deja.
Dar înainte de a mai da şi alte exemple în acest sens, să ne uităm mai întâi la o altă variantă a comunicării umane, care vorbeşte de la sine. ...

 

Minciuna psihologilorDe ce trebuie să uitaţi pe moment de psihologie

Pentru prima oară am fost provocat, pentru a nu spune hărţuit cu problematica psihologiei, în clasa a XII-a. Profesorul meu de filosofie şi etică, care se bucura de realul meu respect, ne-a introdus în întreaga nebunie a lui Sigmund Freud şi a colegilor săi, pe durata unei jumătăţi de semestru. Şi pot să spun că am putut trage anumite foloase din aceasta. Mi-am însuşit astfel cunoştiinţele de bază necesare, pentru a putea, pe parcursul plimbărilor romatice pe plajă, să trec dincolo de epatarea cunoştiinţelor mele psihologice şi să abordez faţă de fetele din clasă provocatoarea tematică a sexului şi a problematicii sale. Desigur într-un mod pur ştiinţific. Un avantaj imens, trebuie să recunosc!

PRACTICA

Rezervele mele faţă de disciplina psihologiei, psihanalizei şi chiar a psihiatriei, nu sunt nefundamentate. Am adunat experienţe personale în întâlniri cu reprezentanţii acestora, care m-au uimit şi şocat de fiecare dată. La fel şi toate relatările din partea diferiţilor cunoscuţi, care intraseră într-un fel sau altul în contact cu terapeuţi sau cu vrăjitoriile acestora, au confirmat dubiile legate de acestă breaslă.
Într-o zi am hotărât, să mă avânt chiar eu pe „masa de operaţii” a unor experţi ai psihologiei şi psihiatriei, pentru a testa pe propia-mi piele ce se ascunde în spatele acestei magii. Pentru a mă putea prezenta ca şi pacient demn de milă, am inventat o traumă, care nu putea corespunde în mod real fiinţei mele. Astfel am ajuns să explic psiho-tămăduitorilor, că de mai mulţi ani, sufeream de spaima de a vorbi în faţa unor grupuri mari de oameni. Astfel de mulţimi îmi provocau frică, iar a vorbi în faţa acestora, ceea ce îmi pretindea noua mea ocupaţie de docent în domeniul economiei, îmi crea imense probleme, transpiraţie necontrolată, ajungând pâna la stări de vomă după încheierea prezentărilor. Vă asigur, că în realitate am ţinut în repetate rânduri prelegeri în faţa la mai mult de o mie de oameni, fapt care mi-a făcut o deosebită plăcere, fără ca măcar să îmi transpire mâinile. Atât în ceea ce priveşte realitatea.
Astfel am mărşăluit decis la diferiţi psihologi, terapeuţi şi psihiatri, pentru a le cerşi ajutorul. Nu vă puteţi imagina ce mi-a fost dat să trăiesc pe parcursul acelor şedinţe, care mi-au taxat fără milă între 200 şi 600 USD pe oră.

Subiectul „fosta/fostul”Subiectul relaţii

Voate cunoaşteţi situaţia din propria experienţă. La un moment dat, de obicei la început, atunci când se conturează o nouă relaţie şi dorim să aflăm mai multe despre celălalt, se ajunge la subiectul „fosta/fostul”. La început auzim numai lucruri negative, cât de plictisitor/plictisitoare a fost, că nu s-a îngrijit de partener, că era atât de stângaci/stângace şi lipsit(ă) de fantezie în pat, că avea numai serviciul în cap sau că era o mincinoasă / un mincinos... În cazuri extreme, el/ea chiar şi-a înşelat partenerul, nesimţitul... Ascultaţi totul, clătinaţi neînţelegător din cap şi simţiţi un fel de satisfacţie, pentru că, în definitiv, dvs. sunteţi cu totul altfel. Dumneavoastră sunteţi joker-ul! Şi bine-înţeles că persoana despre care vă povesteşte partenerul / partenera de viaţă, a fost pur şi simplu partenerul greşit / partenera greşită. Atâta timp cât ascultaţi, e totul bine. Partenerul / partenera dvs. pluteşte în amintiri (negative) şi confirmă astfel în mod indirect, ce om minunat sunteţi. Pentru că: alături de dvs. va fi totul altfel. Pentru cel ce relatează din relaţiile sale trecute, acesta este momentul ideal de a transmite în mod direct sau indirect noului partener, într-un mod limpede şi indubitabil, ce nu îi place, acceptă sau tolerează. „Imaginează-ţi, în fiecare duminică o vizita pe mă-sa, doar pentru a mânca tâmpenia aia de prăjitură cu brânză…, în fiecare duminică, ce tâmpit…!” Până aici, e bine. Ascultaţi toate acestea şi învăţaţi să vă evaluaţi puţin mai bine noul partener. Însă, vai şi-amar să confirmaţi spusele partenerului dvs. cu privire la comportamentul fostului/fostei ! Pentru că dacă aţi îndrăzni să criticaţi dvs. înşivă fostul/fosta, comportamentul, respectiv abordarea partenerului dvs. se va schimba fulgerător. De-odată va comuta: „Mă rog, n-a fost totul chiar aşa de rău. Au existat şi momente frumoase, în definitiv am fost câţiva ani împreună cu acest om. De ex. el/ea m-a respectat întotdeauna…!” Şi dacă veţi răspunde, „… Hmm, mai devreme a sunat puţin diferit…”, situaţia ar putea exploda cel târziu în acest moment, ajungând până la reproşul, „că nu aţi avea nici măcar dreptul, de a judeca viaţa sau trecutul noului dvs. partener (ceea ce faceţi de fapt, atunci când îl/o criticaţi pe fostul/fosta). Nici nu (l-)aţi cunoscut(-o)...

Recunoaşteţi situaţia? Mă gândeam eu! Subiectul „fostul/fosta” este întodeauna puţin mai delicat. Fostul partener prezentat ca mega-iditiot cu doar câteva minute mai devreme, este de-odată stilizat ca erou şi apărat până în pânzele albe. Oare înţelege cineva aşa ceva? Pentru persoane înclinate spre gelozie, subiectul fostul/fosta, respectiv apărarea fostei relaţii poate deveni o problemă reală, dureroasă, cu toate că în majoritatea cazurilor, fostul/fosta reprezintă cu siguranţă cel mai nesemnificativ dintre toţi rivalii. Şi totuşi, se nasc îndoieli. Deci, ce facem? Explicaţia este simplă...

Cumpărarea unei maşiniDecizii subiective

Dn cadrul discuţiei, cu siguranţă cunoscute, cu privire la alegerea maşinii dvs. sau a mărcii „corecte”, cu multiple valenţe asociate, este rareori vorba despre obiectul în sine, despre structura şi tehnica de care dispune. Cei mai puţini dintre şoferi pot face faţă unei adevărate discuţii tehnice de specialitate. Mai degrabă este vorba despre caracteristicile pe care i le atribuim vehiculului nostru iubit. O maşină este, în sine, un obiect rece, tehnic, destinat deplasării dintr-un loc în altul. Doar diferenţele la nivel relaţional transformă acest mijloc de locomoţie într-un obiect exploziv al unor discuţii înfierbântate şi uneori chiar foarte personale. Interesant devine acest subiect, la analizarea diferenţelor de perceţie dintre bărbaţi şi femei, cu privire la valoarea pe care o atribuie aceştia unei maşini.
Să luăm exemplul unei tinere doamne, care se lasă consultată de un vânzător prietenos, ambiţios din punct de vedere tehnic şi perfect instruit. Acesta prezintă tehnologia revoluţionară a noului model, cu cel mai mare angajament. Fiecare detaliu este explicitat, vânzătorul dându-se pur şi simplu peste cap, iar entuziasmul său pentru noua tehnologie a tehnicii speciale de injecţie nu cunoaşte limite. Este menţionată fiecare inovaţie, în special în comparaţie cu modelele concurenţei. În timpul parcursului de probă, împinge aparatul până la limite şi demonstrează că maşina este într-adevăr ultimul răcnet în materie de siguranţă şi tehnologie automobilistică.
La finalul exposé-ului său, doamna are doar o singură întrebare:
„O aveţi şi pe roşu?” ...

 

Femeile şi bărbaţii sunt diferiţi - unii, chiar foarte diferiţiSubiectul relaţii

Dât de tentant ar fi să luăm, în acest moment, partea bărbatului sau a femeii. Cine comunică de fapt mai „bine” sau mai inteligent? Ştiţi oare? Ne-am putea pierde în satire şi comedii şi ne-am putea amuza o bună bucată de vreme în acest fel.

Din fericire însă, ştiinţa comunicării nu funcţionează în acest fel; ea este neutră. Prin urmare, bine-înţeles că sper ca, în ciuda faptului că sunt bărbat, cititoarele să profite în acelaşi fel de rezultatele comunicării umane. Îmi voi da întreaga silinţă, chiar dacă nu este întotdeauna foarte uşor.
Principial, atât bărbaţii, cât şi femeile pot „obţine, ce-şi propun”.

Trebuie să recunoaştem: niciun alt domeniu al comunicării umane nu oferă o astfel de multitudine de forme, variante, valenţe şi curiozităţi, cum este cel al relaţiei dintre bărbat şi femeie. Dacă privim variantele conflictuale ale întregii istorii a omenirii, „neînţelegerile” dintre diferitele sexe sunt probabil cele mai vârstnice, întorcându-se în timp până la izvoarele omenirii, pentru a nu-i menţiona aici pe Adam şi Eva.
Întrebarea este însă: Conflictele iau naştere pe baza constatării, „pentru că” bărbatul şi femeia sunt diferiţi, sau rezidă problema în modul diferit de a comunica?
Şi mai departe: Cum putem găsi soluţii? Putem oare găsi soluţii? Ok, întrebarea e complicată. Recunosc.
Însă deja de la o primă privire superficială observăm în mod evident că avem de-a face cu două sisteme extrem de diferite. ...

 

Cum influenţăm - ce funcţioneazăInfluenţare prin metacomunicare

Drin urmare, dacă trebuie să influenţăm o persoană (oricare ar fi scopul), în timpul comunicării, întreaga noastră atenţie trebuie să se concentreze asupra mesajelor (posibile) la nivel relaţional, deci de rangul doi. Obiectul în sine din cadrul comunicării reprezintă numai un punct de plecare sau un imbold pentru construirea unor realităţi. Cel târziu de la Kant şi Einstein ştim că nu putem dovedi o realitate obiectivă, general valabilă. Prin urmare, singura realitate importantă este cea pe care şi-o construieşte partenerul nostru de comunicare. Şi tocmai aici se complică situaţia, pentru că noi înşine suntem supuşi aceloraşi reguli. Noi înşine, ca parte a sistemului, suntem meşterii propriei noastre realităţi individuale. Chiar şi în noi funcţionează acele mecanisme, ce încearcă să protejeze şi să apere realitatea noastră.

Imediat ce comunicăm, suntem „prinşi” într-un sistem (temporar), şi anume acela al comunicării tocmai aflate în desfăşurare, indiferent de cum, unde, când şi cu cine.

Ce soluţii posibile ar exista?

Pentru a înţelege şi a influenţa realitatea şi astfel dorinţele, temerile, nevoile, părerile, opiniile „reale” ale partenerului nostru de comunicare, trebuie să le recunoaştem mai întâi. Însă în acest sens ne împiedică, cel puţin câte-odată, propriul nostru sistem, care ştie, din păcate mult prea des, cum să se apere în acelaşi fel împotriva celorlalţi. După cum am putut observa din câteva exemple, sistemele care nu au sau au doar puţine reguli de modificare a propriilor reguli pot fi influenţate numai dinspre exterior. Prin urmare, unica soluţie rămâne strategia de a ne extrage din respectivul sistem de comunicare, pentru a putea acţiona din exterior. ...

Dacă dorim să modificăm comportamentul uman, trebuie să ieşim din respectivele sisteme de comunicare.

Am făcut deja referire la acest aspect - acum este însă vorba despre aplicabilitatea în sfera interumană.

Că nu e simplu, este evident. Dacă ar fi simplu, nu ar exista dificultăţi sau probleme în relaţile interumane. Am fi tot timpul minunat de superiori şi am fi în permanenţă conştienţi de faptul că tot ce gândim corespunde întotdeauna numai viziunii noastre despre realitate.

În ceea ce priveşte comportamentul uman, observăm două problematici diferite în esenţă, care, datorită fiinţei lor, dau naştere unei percepţii diferite asupra lumii: Prima ar fi , „de ce“ este ceva aşa cum este. După cum spuneam, să lăsăm „De ce“-ul psihologilor, terapeuţilor şi psihiatrilor din această lume. ... Prin urmare, noi ne vom ocupa cu Ce şi În ce scop.
Noi formulăm o întrebare complet diferită. ...